Semințele unei noi perspective

Semințele salvează

Semințele salvează

Ultima oară cînd pot să spun că m-a interesat fotbalul a fost în perioada primilor ani de viață conștientă, atunci cînd și desenele animate japoneze mă fascinau, cu personajele alea de o sexualitate îndoielnică și freze grosiere, și pe vremea cînd flăcăii ăia în spandex multicolorat, Power Rangerii cu căștile lor de motocicliști, săreau în fața unor explozii cretine și îmi creau speranțe dubioase pentru viitorul meu. Pasiunea (sau cum se numea ea pe atunci) pentru fotbal a rămas în trecutul acela al meu. E un trecut pe care nu-l mai vizitez. Încerc mereu să schimb subiectul atunci cînd prietenii mei (acum adulți în toată regula) aduc vorba de un “anime japonez mișto” la care au început să se uite. Nu mulțumesc!

Anii de pumni în gură și mingi în cap pe care mi le-am luat toate de la colegii de școală, ofticați că nu împărtășesc aceeași pasiune pentru fugăritul mingii pe teren, n-au ajutat nici ei. Aveam față de tocilar mic, dar în realitate eram doar timid și mă interesau alte treburi. De învățat nu m-am ocupat niciodată serios. Tocilari erau alții!

Așa m-am prezentat mereu, în primele patru, cinci convorbiri cu o nouă cunoștință, ca cineva care nu are niciun interes pentru fotbal. Și am rezistat, sau mai bine zis m-am adîncit în poziția mea, de fiecare dată cînd prietenii vorbeau de fotbal sau își eliberau programul pentru a putea urmări un meci.

Nu mică le-a fost mirarea atunci cînd m-au invitat la primul meu meci pe stadion și am acceptat, fără prea multe zbateri sau poante despre cum n-aș putea urmări niciodată 20 și ceva de bărbați transpirați, în pantaloni scurți, alergînd toți după o minge. Am acceptat și am plecat spre stadion. Cu camera de fotografiat pe umăr, firește.

Experiența a fost una care mi-a lăsat impresii mixte, dar pozitive, în orice caz. Eram într-o perioadă de multiple schimbări pe plan profesional și personal și am zis “ce naiba, hai s-o fac și pe asta!”. Lucrînd pînă atunci doar ca fotograf ocazional de studio și ședințe regizate în aer liber pentru clienți, adrenalina transmisă de jucătorii care se aflau la cîțiva metri de mine m-a atins, recunosc. N-am să zic că e aceeași adrenalină pe care o simte un fotograf de la National Geographic Wild pe teren, ca să nu fiu răutăcios și să-mi jignesc prietenii. Dar seamănă!

După alte două, trei schimbări semnificative în viața mea, ieri am plecat la meciul CSMS Iași cu CSU Craiova mai convins ca niciodată că mă voi distra și că voi surprinde iarăși niște momente mișto. Adrenalina a fost tot acolo unde mă așteptam să o găsesc. De data asta a fost amplificată de cei 10.000 de ieșeni prezenți pe stadion, toți într-o chimie parcă naturală și una pe care, probabil, n-am s-o pot înțelege niciodată cu adevărat. Prietenii îmi spun că ei au plîns la anumite meciuri mai intense. A crește cu o echipa și a “ține” cu ea înseamnă pentru ei mai mult decît, poate, ar putea însemna altceva pentru mine. Respect și apreciez pasiunea adevărată atunci cînd o întîlnesc.

Fotografiile mi-au ieșit de rahat. Condițiile au fost excelente, am avut tot ce îmi puteam dori și din punct de vedere tehnic la mine, dar tot am făcut o treabă nasoală. Tare. Eram mult mai concentrat de data asta asupra atmosferei din interiorul stadionului: zece mii de oameni care strigau și susțineau niște băieți pe gazon, emoțiile atunci cînd mingea se apropia de poarta care trebuie, valurile mexicane și tobele de război. Dar nimic n-a fost mai interesant decît semințele alea. Milioane de semințe. În toată gălăgia aia, auzeai un foșnet al procesului de spart semințe. Semințe negre sparte în unison. Un cor de dinți fixați pe-o singură misiune clară. Ambianța furișatului insectelor pe sub frunzele din jungla amazoniană. Refuz iarăși să fac comparația cu Nat Geo Wild.

Mingile au zburat. În poartă, pe lîngă poartă, pe lîngă mine și nu m-am putut abține de la gîndul că am venit ca să-mi stîrnesc singur traumele copilăriei. Fața mea tinde să atragă mingea sau cel puțin să-i definească o traiectorie de altfel parcă indecisă pînă la apariția mea în scenă. Cu toate astea, am trăit un soi de terapie, fiind alături de doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, văzînd cum trăiesc fiecare șut prost efectuat, fiecare pasă neinspirată și fiecare lovitură sortită laudelor a mii de oameni.

Poate că n-am să trăiesc niciodată același thrill, poate nici nu vreau. Dar pentru oamenii pe care i-am văzut la rîndul de o sută de metri, entuziamați și nerăbdători să intre la meci, oameni de toate felurile, oameni fără prea multe alte supape în viețile lor… Pentru ei thrill-ul e real, palpabil. Îl simt în piept alături de alte cîteva mii de oameni, atunci cînd se apropie jucătorul de poartă cu rîvnă și cu mingea la picioare. Dacă e doar să pot înțelege mai bine și să apreciez oamenii altfel, oricine ar fi ei, atunci mai vreau la meci.

Marius MITROFAN

Leave a Reply

Your email address will not be published.