Cultură. Poftim?

Marius Mitrofan

Marius Mitrofan

„Mi-e greu să vorbesc despre copilăria mea fără să plîng, dar am să încerc.”

Cînd aveam 21 de ani, în 2011, am pregătit proiecția unui film documentar, realizat împreună cu Iosif Prodan, un prieten pasionat de filme. Premiera filmului a fost organizată din bani proprii, din efortul celor doi realizatori și cam atît. Ce-am avut nevoie din partea cuiva, din partea „responsabililor pe cultură” din Iași era un spațiu pentru proiecție, suficient de încăpător pentru aproximativ o sută de persoane. Printr-o cunoștință care avea un proiect cultural în desfășurare la Ateneul Tătărași din Iași am ajuns să îl proiectăm în sala mare a clădirii. Nu din prima în sala mare, ci după ce am refuzat un hol undeva la etaj. Cu o zi înainte am fost să fac o probă tehnică să mă asigur că totul va fi în regulă la premieră și chiar l-am întrebat pe domnul responsabil de videoproiector dacă a reținut și ora și alte detalii pentru a doua zi. M-a asigurat că Ateneul ne va pune la dispoziție și un ecran mare, cît să vadă o sută de oameni. În ziua proiecției am aflat că domnul respectiv a plecat în vacanță cu tot cu telecomanda de la videoproiector. Ecranul promis era de fapt un ecran de prezentări powerpoint cu diagonală de un metru și jumătate. În rest, premiera filmului a ieșit bine.

În 2014 am căutat o sală pentru altă proiecție cu public restrîns pentru a primi niște păreri despre un film nou. Casa de cultură „Mihai Ursachi” mi-a oferit un hol, iar restul spațiilor erau inaccesibile. Pentru că persoanele din conducere. Într-un final am găsit o sală într-un corp al Universității „A. I. Cuza” din Iași. La fel, a fost OK.

Mai tîrziu, în același an, m-am lăsat păgubaș și am apelat la patronii unui bar care au fost drăguți și au măturat chiștoacele înainte de o altă proiecție pe care am organizat-o. Au venit 5 oameni să vadă filmul, dar asta e altă poveste.

La Casa de Cultură a Studenților dacă vreau să repet cu formația, trebuie să plătesc aproape 40 de lei pentru două ore.

Dintr-odată, orașul Iași se simte foarte cultural. Atît de cultural încît se consideră pregătit să primească titlul de Capitală Culturală Europeană. Nu sînt un om de cultură și nu am să mă pun vreodată într-o poziție de impostură, pretinzînd contrariul. Dacă mă alătur celor care strigă împotriva autismului de care dă dovadă conducerea oașului, am s-o fac prin exemple precum cele de mai sus. Ar mai fi de adăugat, dar ăsta nu e vreun interviu despre mine. Așadar, bazat doar pe experiențele proprii cu ce înseamnă instituțiile culturale din Iași (care ar trebui să pună la dispoziție fără bani spații de desfășurare pentru artiști și persoane interesate de cultură) pot să spun cu toată umilința și cu părere de rău că ceea ce se întîmplă astăzi în pregătirea proiectului pentru 2021 este mai curînd un festival de autosatisfacere intelectuală, care concurează cu bîlciul de Sf. Parascheva din fiecare an ca ciudățenie oarecum familiară, meritînd multă satiră și cam tot ce a primit din partea societății civile pînă acum. Și a propos de autosatisfacere, cred că Felix Aftene e în asentiment cu mine, dar a vrut să fie subtil. Uitați-vă încă o dată la logo.

Ca independent interesat de producții video, muzicale, foto și așa mai departe, în Iași nu există practic nici un ajutor. Nu există nici o infrastructură prezentă să ajute nici măcar o echipă de două persoane, cum eram eu cu Iosif. Există doar funcții așezate politic pentru oameni care ori nu sînt competenți, ori nu doresc să-și asume responsabilitățile care vin odată cu funcțiile prestigioase pe care le ocupă. Astea fiind spuse, ce înseamnă pentru noi a deveni o capitală culturală? Prestigiul și banii se dizolvă în timp, deși de primul nu sînt atît de convins încă. Dupa două secole continuăm să ne lăudăm pasional cu Eminescu. Continuăm să ne mîndrim cu racla dubioasă a unei sfinte despre care, trebuie să recunoaștem, nu știm nimic. Decît că trebuie pupată ca să crească strugurii în grădină.

Cu toate astea, cei care au propus conceptul proiectului Iași Capitală Culturală Europeană insistă că atît Eminescu, cît și Sf. Parascheva reprezintă Iașul cultural în care lucrăm și locuim astăzi. Însă, în absența unui dialog cu ieșenii pe care acești coordonatori spun că îi reprezintă, astfel de generalizări sînt nu doar anormale, ci și îngrijorătoare. Există în Iași o societate civilă, oricît de subdezvoltată ar fi ea. În ultimii cinci ani această grupare de ieșeni neafiliați politic dar implicați în viața urbei au făcut nenumărate acțiuni sociale care au demonstrat că nu vor mai fi acceptate deciziile luate asupra vieții orașului Iași de către oameni care se întîlnesc în spatele ușilor închise și a perdelelor trase din Primărie. Mesajul nu pare să fi fost transmis suficient de clar celor care pretind că știu mai bine decît ceilalți ce ar trebui să implice un proiect de candidatură la concursul capitalelor culturale.

Într-o intervenție telefonică din cadrul unei emisiuni televizate din data de 22 aprilie, domnul Florin Cîntic, vicepreședintele fundației Iași – Capitală Culturală Europeană a recunoscut că, într-adevăr, întregul concept pentru dosarul proiectului este o creație proprie, iar logo-ul (ridiculizat acid pe canalele media online în ultimele zile) a fost propus tot de el. Ca răspuns la reacțiile total justificate de pe social-media, domnul Florin Cîntic a scris nu doar un articol jignitor în Ziarul de Iași, ci a propus (nu știu încă dacă ironic sau serios, dar lipsit de orice fel de spirit de relevanță față de timpurile în care își petrece viața) chiar și un slogan genial pentru întregul proiect: Switch on. Trecînd peste faptul că seamănă mai degrabă cu o reclamă pentru țigări cu biluțe mentolate în filtru, sînt de acord cu Călin Ciobotari care a remarcat rezonanța scăzută pe care o are sloganul cu ce înseamnă Iașul pentru ieșeni – mulți dintre care, probabil, nici nu știu ce înseamnă „to turn on”, ca să nu mai vorbim de „switch on”.

Dar, fie toate. Fie așa cum decid specialiștii domnului primar. Eu unul mă regăsesc în minoritatea care simte că un eventual și miraculos cîștig al titlului de Capitală Europeană ar reprezenta mai mult o rușine decît altceva pentru Iași. Ca să nu mai vorbim de insigna pe care ar purta-o edilii în piept încă o sută de ani de acum încolo, evident lipsiți de orice merit.

Aș fi doar cîrcotaș dacă nu aș propune și o serie de soluții sau acțiuni alternative, variante la ceea ce se întîmplă acum. Asociația devoratorilor de artă (Addarta), un ONG din care fac parte, s-a gîndit la trei puncte importante de atins în căutarea normalizării lucrurilor. Ceea ce propune Addarta nu este altceva decît produsul unor discuții al căror scop a fost găsirea unor mijloace de a readuce bunul simț nu doar în problema proiectului de candidatură la concursul capitalelor culturale, ci și în orice proiect social coordonat de aleșii noștri. Printre aceste soluții se numără și depolitizarea instituțiilor de cultură, transparență în toate activitățile și deciziile acestor instituții (și nu numai) și căutarea și angajarea specialiștor pe probleme cum ar fi cea de marketing sau branding. Colegul meu Iosif Prodan, acum jurnalist cultural, a legat toate aceste idei într-un comunicat semnat Addarta, către care vă atașez un link aici.

Comunicatul Addarta:

https://docs.google.com/document/d/1jOni131NHbOATR61YE_ePKpZI_rQwUkkE9UdJ05-xVE/edit?pli=1

Marius Mitrofan

Leave a Reply

Your email address will not be published.