Că s-a născut România știm, dar s-a născut fericită?

24 ianuarie

24 ianuarie

„Puterea și fericirea unui stat se află în puterea și fericirea mulțimii, adică a nației.”, spunea Mihail Kogălniceanu, fără să intuiască probabil că cineva, de prin aceeași Moldovă, se va trezi meditând la cugetarea lui după ce-a trecut, cu brio, ce-i drept, chiar și printr-o oficială „cea mai deprimantă zi a anului”.

 

Lăsând trendurile să-și târască existența printre cei pricepuți cu-așa ceva, să revenim nițel la întrebarea serioasă din titlu. După marea Zi a Unirii Principatelor sărbătorită la Iași, după toate fețele fericite și pline de credință în cuvântul „trebuie”, omniprezent în discursurile politicienilor, după tot arsenalul haotic de evenimente, n-ar fi bine să ne-ntrebăm câtă fericire din jocul horei a fost reală și câtă nu?

 

Rămânând fideli sloganului „România s-a născut la Iași”, ne-amintim, poate, poate, dacă-l trecem printr-un filtru al gândirii, de câte-un loc natal menționat pe cărțile de identitate și, poate, tot în treacăt, vedem și țara asta scris-acolo și ne-ntrebăm ce-o fi cu ea. Ce-o fi România asta? Cine-o fi? O fi ea președintele, o fi primul-ministrul, or fi guvernanții, om fi noi, muritorii sau trăitorii de rând? La o scurtă-ncercare de identificare cu mulțimea pregătită de sărbătoare, te blochezi la propriu. Aruncând o primă ocheadă, realizezi că România asta, oricine-ar fi ea, e dornică de chefuit nevoie mare când vine vorba de-o Unire. Dar asta ai fi meritând, dac-ai căutat Unirea cu lumânarea și te-ai aruncat în mulțime, crezând c-o să cunoști istoria sau c-o să găsești clonele gândurilor tale aruncate printre steaguri, insingne și peruci tricolore.

 

Ce-i știut, e bun știut. România asta, deși se mai urăște singură, pozează fericită pe străzi, pe statui, pe garduri și chiar și după ele. Mai rămâne de-nțeles ce-i cu puterea, dar asta nu se vede cu ochiul liber, cu-o Unire, sau cu-o zi națională recunoscută. Se vede strângând gunoiul lăsat în urmă și transformând cuvântul „trebuie” în strângeri de mână și-n semnături trasate cu cerneală proaspătă. I-om găsi, sperăm, înțeles complet lui Kogălniceanu după ce-om mai trece prin vreo patru ani, când poate puterea o să-și facă treptat curaj și-o s-o ia la sănătoasa prin mulțime… cu tot cu ea.

Aryna Creangă

Leave a Reply

Your email address will not be published.